Dan Slușanschi: portret de clasicist

Pentru mulți dintre autorii care au contribuit cu evocări în volumul de față, dar și pentru editori, profesorul Dan Slușanschi (1943-2008) a întruchipat fi gura cărturarului și a dascălului prin excelență: un extraordinar profesor universitar, care a format generații de clasiciști, dar și unul dintre cei mai importanți umaniști și oameni de cultură pe care i-a avut România vreodată. Pe noi, editorii volumului, ne-a format (și informat) atît Omul, cît și profesorul Dan Slușanschi. Ne-au cucerit mai întîi blîndețea și vitalitatea contagioasă cu care-și revărsa informațiile cărturărești. L-am descoperit treptat pe profesor, luați prin surprindere în anii studenției de faptul că nu era doar un clasicist desăvîrșit (traducătorul prin excelență al epopeilor), dar și un expert în latină medievală și un foarte fin cunoscător (printre puținii de altfel) al neolatinei principelui Dimitrie Cantemir. (Ana-Maria Răducan, Florin-George Călian – editori) „Dan Slușanschi era un fenomen. Traducea din greaca lui Homer, din latina lui Vergiliu, din engleza lui Tolkien ori din franceza lui Benveniste cu același sentiment de acasă, de limbă cunoscută nu pe dinafară, ci pe dinăuntru. Limbile pe care le știa, nu părea să le fi învățat cîndva: părea să le fi știut dintotdeauna. Pentru el, limbile nu erau achiziții exterioare, ci renașteri interioare. În Dan Slușanschi, limbile trăiau așa cum trăiesc în noi organele vitale. Ficatul său era greaca, rinichiul său era latina, plămînii săi erau alcătuiți dintr-un amestec ordonat de limbi, vechi și moderne. Era fabulos în etimologiile sale indo-europene. Uneori, cînd ne întîlneam și vorbeam despre de toate, se oprea din curgerea conversației și trăgea dintr-unele din cuvintele folosite cîte un fir etimologic, pe care îl ducea nu doar pînă în etimonul său originar (sau pînă la discuția savantă referitoare la el), ci pînă în ambianța sa culturală, religioasă, socială, economică și antropologică, despre care știa totul. În plus, părea că știe și...